„Zîmbiți, vă rog!”

foto: Inga Ivanovna
sursa: 1x.com

„Zîmbiți, vă rog!”
Ce se întîmplă cînd auzi replica asta? Îți dai sufletul (pardon, „arama”) pe față și dăruiești fotografului cel mai bun, sincer și deschis surîs? Încerci să fluturi repede din gene ca să alungi starea ta sufletească actuală , sperînd că așa, poate, vei fi mai veridic?

Fotografia este artă, da. Mulți o spun, cei mai mulți o și recunosc cu adevărat, nu de dragul de folosi un citat isteț. O recunosc și eu, pitită printre cuvintele înțelepților rătăcite în cărți sau pe chipul vreunei durdulii pictată de Rembrandt. Este undeva la mijloc, ancorată între mesaje mijite în dimineți cu aburi de cafea (ah, ce imagine!) și portrete care plîng după culoare. Ea știe, ea poate să dea viață, ea cunoaște „instantaneul” și nu îi este rușine să dezvăluie trupuri goale pentru că dincolo de ele, se ascund suflete. Care plîng, care rîd, sînt frustrate ori necăjite, dar zac acolo de o veșnicie și nimeni nu a îndrăznit să le tragă de mînă înspre zori mai roșiatice.

A știut asta dintotdeauna și acum umblă zglobie prin fiecare privire din obiectiv, fiecare ochi care îți scrutează trăsăturile fără ca măcar tu să știi. Și atunci cînd se întîmplă să îți dea de veste, scoți la înaintare zîmbetul acela „de fotografie” pe care altminteri nici nu îl mai recunoști. Dar ea știe, știe ce se ascunde dincolo. Să nu mai încerci să o duci de nas.